My name is...

Numele...cu toţii ştim ce este şi cu toţii purtăm aşa ceva chiar de înainte de a ne fi născut, iniţial doar unul, dar în timp, printre nehotărâri multiple şi plăcerea auditivă de a suna bine, primim şi prenumele nu cu mult înaintea ieşirii noastre din "ou".
Urmează apoi tot feluri de alinturi şi stâlciri ale lui, încât ajungi să stai cu buletinul în mână să confirmi dacă te cheamă aşa sau nu.

Dupa aceea ajungi la şcoală, unde toată clasa izbucneşte în râs când te prezinţi profesorului şi ai un nume de legumă, animal sau armă de foc ; şi cu toate astea faci parte dintre cei norocoşi. Problemele intervin atunci când ai un complex de inferioritate în pronunţia unei litere precum : R/S/bâlbâială/etc., iar după ce eşti rugat de 10 ori, printre hlizirile din clasă, de profesor să repeţi ce ai spus în timp ce el încearcă să-şi dea seama dacă te intitulezi Radoi/Răţoi/Hadoi/Adoi/bla-bla, îţi bagi piciorul şi îi scrii pe o foaie cum te numeşti. Eventual mai poţi încerca să-i spui (deşi nu ştiu dacă funcţionează asta) că litera cu care începe urmează după o alta în alfabet (aici fiind vorba de fiecare persoană în parte şi cartea ei de identitate).

Problema asta nu intervine numai la şcoală, ea apare cam peste tot unde este necesară notarea numelui tău. De cele mai multe ori sfârşeşti în a-i oferi buletinul persoanei pentru înţelegere concretă.

Ce ne facem, însă, când sunt mai multe persoane cu nume identice? Mi se pare bizar să ştii că mai sunt oameni strigaţi la fel ca tine , dar total diferiţi.Dar atunci când ai ghinionul de a avea mai mult de 2-3 prenume ? Eşti întrebat de toţi cum de te-ai ales cu această înşiruire, iar după miile de explicaţii oferite fiecăruia în parte ajungi să-ţi doreşti un simplu apelativ sau poate chiar un simplu număr.

Nu ar fi mai uşor să avem numere în loc de nume? Eventual ca cele ale maşinilor însoţite de iniţiale?
Nu ţi-ar fi mai uşor să te prezinţi pe unde duci ? Răspunsul meu este DA ! Ar fi, dacă treci peste complexul că sună ca un subiect al unui experiment sau ca al unui deţinut al unei închisori. Pentru că mulţi s-ar opri aici... dar întreabă-te cum trece cel cu numele de legumă, instrument muzical, obiect sau animal peste acest complex?

Adrian Radion

Tărâmul de basm

Se spune că perioada copilăriei este cea mai frumoasă. Frumuseţea ei constă în simplitatea cu care sunt privite lucrurile, fiind o etapă lipsită de griji şi probleme, toate preocupările ţinând de numărul de jucării.

Copilăria este perioada în care trăieşti aşa cum iţi place fără să te gândeşti prea mult la consecinţe şi la ce vei face pe viitor.

Aici se ridică semnul meu de întrebare: De ce unii au uitat prea devreme să fie copii? Realizez acest lucru uitându-mă în jur.

Încă de la vârste fragede majoritatea copiilor au alte preocupări decât cele normale, îşi doresc să crească cu rapiditate crezând că viaţa reală este atât de uşoarâ. E dureros să realizez cum toate jocurile copilăriei mele: şotronul, plicul, prinselea au fost înlocuite cu un computer butonat în exces, păpuşile de care eram atât de mândri când le confecţionam hăinuţe au fost înlocuite cu performantele telefoane mobile fără de care nu pot ieşi la “joacă”, poveştile şi basmele pe care le ascultam cu sufletul la gură acum au devenit reviste mondene şi prieteniile care se legau pe terenul de joacă acum se leagă pe site-uri de socializare.

Copilăria nu are limită, nu ştim când se termină ci doar ajungem într-un moment în care realizăm că nu mai suntem copii. Unii ajung să regrete că nu au trăit-o la timp şi tânjesc după ce au pierdut.

Se spune că în sufletul fiecărui om a mai rămas o fărâmă de copilărie. Mi-aş dori să ştiu că e adevărat…..

Valentina- Ioana Hodorogea

We are the champions!

O nouă cursă este pe cale să înceapă. Se dă startul. Competitorii nu ştiu exact drumul până la final, dar cu toţii ştiu că nu va ieşi decât un singur campion. Singura lor şansă de a deveni cineva este de a-i întrece pe toţi ceilalţi adversari, de a lua cupa campionului.
Este o cursă lungă şi cu foarte mulţi competitori, probabil câteva mii, nimeni nu ştie exact numărul lor.
Nu există locul doi pe podium, iar pentru necâştigători nu mai este nimic după, se joacă cea mai grea carte: totul sau nimic.
Cu toţii suntem campioni. De ce? Pentru că am câştigat marele maraton.
Acela de a deveni fiinţă. Am învins în cursa spermatozoizilor şi am obţinut cupa vieţii.
Ce facem cu ea? Depinde de tine ce vrei să faci cu ea....

Adrian Radion

Fii ceea ce ești...

Se întâmplă adesea să fim prea ocupați, superficiali ori poate chiar ignoranți pentru a ne opri o secundă în loc și a ne privi viața îndeaproape. Nu mai avem timp să ne cunoaștem pe noi înșine, cu atât mai puțin pe cei din jurul nostru. Gonim nebuni după succese răsunătoare și idealuri mărețe, pentru ca, într-un final, să observăm cât de efemer este TOTUL... cât de repede ni se scurge viața printre degete și cât de înșelător este timpul, care ne absoarbe treptat precum nisipurile mișcătoare. Cu cât ne zbatem mai tare să ieșim la suprafață, să ne atingem idealurile și să ajungem “în vârf”, cu atât mai repede ne afundăm. De ce? Pentru că filmul vieții noastre se derulează pe nesimțite și nu are răbdare cu noi.

Mai bine am putea încerca să ne dezbrăcăm de constrângerile exterioare și, prinvindu-ne în adevărata noastră goliciune, am reuși să înțelegem cine suntem, ce ne face fericiți, ce ne dă puterea de a merge mai departe și ce merită realmente prețuit. Am conștientiza câte dintre gesturile și acțiunile noastre le facem doar pentru că TREBUIE îndeplinite (pentru că asta așteaptă ceilalți de la noi să facem, pentru că e bine să ne conformăm regulilor) și cât la sută din tot ceea ce facem ne aduce liniștea și fericirea.

Ne-ar fi mai ușor să înțelegem cursul vieții noastre dacă am asemăna-o cu un puzzle compus din zeci, sute, mii de bucăți pe care vrem să le îmbinăm armonios și eficient, astfel încât să redăm imaginea proiectată a existenței noastre. Așezăm piesă cu piesă, conform unui șablon, analizăm îndelung locul potrivit pentru fiecare dintre acestea, încercăm mai multe variante iar, în cele din urmă, găsim piesa finală care să întregească imaginea. Dar ce se intâmplă dacă această realizare pentru care am muncit îndelung, nu redă de fapt, nicio imagine ori personaj în care să ne regăsim și, prin urmare, nu vedem decât bucăți mai mci sau mai mari, frumos așezate, dar lipsite de valoare? Ajungem astfel să construim imaginea a ceea ce cred alții că este bine pentru noi, a ceea ce societatea vrea de la noi, ne lăsăm constrânși de ea, facem doar ceea ce “dă bine”, numai pentru a nu încăla normele și a fi echilibrați.

Deși puzzle-ul părea a fi unul reușit, undeva, piesele au fost greșit așezate, dar numai noi vedem și simțim asta. Rămânem însă dezarmați în fața ideii de a o lua de la capăt sau de a mai schimba ceva. Poate din comoditate, din teama de a fi judecați sau din pură resemnare. Problema este că ceea ce-am făcut deja nu mai poate fi schimbat și timpul investit pentru asta nu mai poate fi dat înapoi. Prin urmare, nu facem decât să trăim, plini de frustrare, o viață în care nu ne regăsim, să mimăm fericirea și mulțumirea, pretinzând că suntem împliniți. Cu toate acestea, ne mirăm când unele persoane, aparent fericite, aleg să-și pună capăt zilelor, iar ceilalți concluzionează ironic: “li s-a urât cu binele...”

“Zece mii de ani de civilizație nu prețuiesc cât o singură clipă de adevărată împăcare sufletească”, spunea marele nostru romancier, Liviu Rebreanu. Este, prin urmare, esențial să ne ascultăm în primul rând pe noi înșine, să ne urmăm propriile valori și interese pentru a trăi cu adevărat viața NOASTRĂ, cea care ne reprezintă.

Ce-ar fi să ne oferim, din când în când, răgazul de a fi noi înșine?

Carmen Bucur