Se întâmplă adesea să fim prea ocupați, superficiali ori poate chiar ignoranți pentru a ne opri o secundă în loc și a ne privi viața îndeaproape. Nu mai avem timp să ne cunoaștem pe noi înșine, cu atât mai puțin pe cei din jurul nostru. Gonim nebuni după succese răsunătoare și idealuri mărețe, pentru ca, într-un final, să observăm cât de efemer este TOTUL... cât de repede ni se scurge viața printre degete și cât de înșelător este timpul, care ne absoarbe treptat precum nisipurile mișcătoare. Cu cât ne zbatem mai tare să ieșim la suprafață, să ne atingem idealurile și să ajungem “în vârf”, cu atât mai repede ne afundăm. De ce? Pentru că filmul vieții noastre se derulează pe nesimțite și nu are răbdare cu noi.
Mai bine am putea încerca să ne dezbrăcăm de constrângerile exterioare și, prinvindu-ne în adevărata noastră goliciune, am reuși să înțelegem cine suntem, ce ne face fericiți, ce ne dă puterea de a merge mai departe și ce merită realmente prețuit. Am conștientiza câte dintre gesturile și acțiunile noastre le facem doar pentru că TREBUIE îndeplinite (pentru că asta așteaptă ceilalți de la noi să facem, pentru că e bine să ne conformăm regulilor) și cât la sută din tot ceea ce facem ne aduce liniștea și fericirea.
Ne-ar fi mai ușor să înțelegem cursul vieții noastre dacă am asemăna-o cu un puzzle compus din zeci, sute, mii de bucăți pe care vrem să le îmbinăm armonios și eficient, astfel încât să redăm imaginea proiectată a existenței noastre. Așezăm piesă cu piesă, conform unui șablon, analizăm îndelung locul potrivit pentru fiecare dintre acestea, încercăm mai multe variante iar, în cele din urmă, găsim piesa finală care să întregească imaginea. Dar ce se intâmplă dacă această realizare pentru care am muncit îndelung, nu redă de fapt, nicio imagine ori personaj în care să ne regăsim și, prin urmare, nu vedem decât bucăți mai mci sau mai mari, frumos așezate, dar lipsite de valoare? Ajungem astfel să construim imaginea a ceea ce cred alții că este bine pentru noi, a ceea ce societatea vrea de la noi, ne lăsăm constrânși de ea, facem doar ceea ce “dă bine”, numai pentru a nu încăla normele și a fi echilibrați.
Deși puzzle-ul părea a fi unul reușit, undeva, piesele au fost greșit așezate, dar numai noi vedem și simțim asta. Rămânem însă dezarmați în fața ideii de a o lua de la capăt sau de a mai schimba ceva. Poate din comoditate, din teama de a fi judecați sau din pură resemnare. Problema este că ceea ce-am făcut deja nu mai poate fi schimbat și timpul investit pentru asta nu mai poate fi dat înapoi. Prin urmare, nu facem decât să trăim, plini de frustrare, o viață în care nu ne regăsim, să mimăm fericirea și mulțumirea, pretinzând că suntem împliniți. Cu toate acestea, ne mirăm când unele persoane, aparent fericite, aleg să-și pună capăt zilelor, iar ceilalți concluzionează ironic: “li s-a urât cu binele...”
“Zece mii de ani de civilizație nu prețuiesc cât o singură clipă de adevărată împăcare sufletească”, spunea marele nostru romancier, Liviu Rebreanu. Este, prin urmare, esențial să ne ascultăm în primul rând pe noi înșine, să ne urmăm propriile valori și interese pentru a trăi cu adevărat viața NOASTRĂ, cea care ne reprezintă.
Ce-ar fi să ne oferim, din când în când, răgazul de a fi noi înșine?
Carmen Bucur
